La mijlocul ultimului deceniu, am călătorit în mod regulat în interes de serviciu timp de aproximativ 4 ani. La fiecare a doua săptămână una din zile o începeam în aeroport și zburam pe distanțe mai scurte sau mai lungi, pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată. De cele mai multe ori am călătorit singură, fără compania vreunui coleg sau unei cunoștințe.
Mi-a plăcut să zbor, m-au încântat dintotdeauna avioanele și admir această capodopera tehnologică creată de om. Astăzi stima mea se îndreaptă către tehnologia care permite mobilitatea sustenabilă, inclusiv în industria aviatică și am încredere că aceasta realitate nu este prea departe.
În timpul drumurilor mele mai lungi, am legat cunoștințe noi cu oameni de afaceri din toată lumea, dar am vorbit și cu o tânără misionară din America pe zborul Budapesta-New York.
Cumva acolo sus, la o altitudine de 10.000 de metri și la o mie de kilometri de casă, totul devine atât de ușor, să-i zâmbești și să te adresezi celui care stă lângă tine, chiar și pentru a discuta probleme de soartă, de muncă sau de relație. Aceste ocazii îmi aminteau de tinerețe, când obișnuiam să călătoresc cu trenul sau cu autostopul și, de asemenea discutam subiecte importante cu cei din mașină sau vagon.
Conștientizarea faptului că probabil nu ne vom mai întâlni și nu vor fi urmări ale acestor discuții, este eliberatoare și inspiră încredere. Adică avem nevoie unii de alții, să ascultăm și să fim auziți fără nici o prejudecată. Experiența de mai sus arată că suntem capabili de acest lucru dacă pur și simplu avem încredere unul în celălalt, împingând temerile noastre în plan secund. Cu alte cuvinte, a vorbi și a cunoaște persoane în tren sau avion poate fi echivalentul unei sesiuni de coaching.
În timpul zborurilor foarte lungi de 10-12 ore, mi s-a întâmplat să petrec destul de multe ore citind, iar când oboseam, îmi potoleam aceasta sete de cunoaștere pur și simplu odihnindu-mă, poate chiar dormind.
Nu știu exact când și cum s-a înfiripat ideea pentru prima dată, pur și simplu s-a întâmplat să mă așez în avion, să închid ochii și să-mi văd situația și problemele cu totul diferit. Parcă m-aș fi privit din afară. Cu cât avionul se îndepărta de Budapesta, cu atât imaginea devenea mai clară.
Iar pentru a ilustra mai concret acest proces, am început să acord o atenție diferită dificultăților care tocmai aveau loc într-o relație de prietenie. Parcă toate sentimentele tulburătoare, precum dezamăgirea, ar fi dispărut și am realizat din ce în ce mai mult ce s-ar întâmpla dacă aș continua să comunic la fel și dacă nu mi-aș reevalua sentimentele. Puteam să văd clar că, dacă nu îmi voi schimba atitudinea risc sa pierd această prietenie și am știut cu exactitate cum trebuie să mă port pentru a o păstra. De asemenea, a devenit clar că este responsabilitatea mea să acționez, că trebuie să fac primul pas in acest sens și că nu mai suporta amânare. A fost o recunoaștere și o experiență uimitoare, fantastică care a apărut atât de clar și elementar fără să o fi experimentat vreodată.
Începând cu această ocazie, am avut experiențe similare la fiecare călătorie mai lungă și, de asemenea, am urmărit cu acțiuni ceea ce am înțeles și am planificat în timpul zborului.
Când privesc de sus de la o înălțime de 10.000 de metri spre Sahara sau luminile din Isfahan, multe dintre probleme zilnice dureroase se diminuează, primesc un alt sens. Privind de la înălțime spre lumea noastră minunată detaliile devin aproape invizibile, pe de altă parte sunt încă departe în spațiu și timp pentru a reveni la ele. Iar când mă întorceam spre casă după o călătorie mai lungă, mânata de recunoștința de a fi din nou acasă și bucuria revederii celor dragi, am reușit să găsesc puterea de a-mi transforma gândurile perspicace în acțiune.
Distanța spațială sau temporală față de o problemă poate fi creată nu doar pe plan fizic. Cu ajutorul instrumentelor folosite în coaching, putem realiza acest lucru chiar în timpul unei sesiuni. Martin Wehrle în „The 100 Best Coaching Practices” prezintă tehnica de disociere drept o călătorie prin spațiu și timp.
Este un exercițiu obiectiv în care ne putem privi de la distanță, iar distanța spațială are ca rezultat și o distanțare in planul gândirii. De asemenea, putem lăsa în urmă emoțiile, fricile și eventual detaliile care ne împiedică progresul, stabilirea și înțelegerea scopurilor noastre, adică clarviziunea.
Wehrle sugerează următoarele întrebări pentru a induce disocierea:
„Cum ai vedea problema ta dacă…
- ai înfrunta-o în spațiul cosmic în calitate de astronaut ?
- ar apărea în timpul vacanței pe plajă ?
- ai întâlni-o ca și călător în Australia, de cealaltă parte a Pământului? ”
Îmi place foarte mult practicitatea și experiența vastă din manualele lui Wehrle, din care extrag multe idei.
În plus, combinând propriile mele experiențe de viață și de coaching, folosesc următoarele întrebări pentru a îndrepta atenția clienților mei asupra oportunităților lor și pentru a privi propria lor situație actuală dintr-o perspectivă diferită, preferabil eliberatoare:
- Imaginați-vă că ați călătorit într-o țară îndepărtată și că nu i-ați văzut pe cei dragi de o săptămână. Descrieți unde vă aflați, ce faceți, cum vă simțiți. Privind de aici, ce ați aprecia cel mai mult din situația în care ați fost cu o săptămână în urmă?
- Și acum imaginați-vă că sunteți acolo de o lună.
- Iar acum imaginați-vă că a trecut un an.
Este important ca interlocutorul să se cufunde cu adevărat în distanța spațială și temporală care crește treptat, astfel încât să poată renunța la detaliile mai puțin importante, problemele și constrângerile prezentului și să aprecieze tot ceea ce este important pentru el sau ea.
Astfel poți ajunge cu ușurință la o altitudine de călătorie de 10.000 de metri și când vezi Muntele Fuji strălucind în lumina soarelui știi deja exact ce vrei să obții și care va fi primul tău pas.
